Blood on the dance floor
Bun venit! Daca sunteti fani Blood on the dance floor va asteptam sa va alaturati comunitatii!

Blood on the dance floor


 
AcasaPortalFAQInregistrareConectare
Bun venit la noi pe forum! Speram sa va distrati si sa fiti cat mai activi! ^_^

Distribuiţi | 
 

 Măștile fericirii

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Heaven's Calling
Incepator
Incepator
avatar

Scorpion Caine
Mesaje : 1
Reputatie : 0
Data nasterii : 08/11/1994
Data de inscriere : 24/06/2014
Varsta : 23
Localizare : In Hell

MesajSubiect: Măștile fericirii   Vin Sept 12, 2014 1:15 pm

Măștile fericirii



Capitolul 1





   Speranță? Mă întreb ce înseamnă asta... Poate să îți dorești să se termine tot? Sau să aștepți o rază de lumină într-un tunel negru, unde mișună demoni care așteaptă momentul potrivit pentru a te doborî? Dacă da, atunci speranța mea se află în moarte, iar tunelul întunecat este doar mintea mea, plină de gânduri negre și voci de care nu pot scapa. Voci care îmi spun întruna să mor. ,,Mori, nimănui nu-i va păsa! Ești inutil, ești o dezamagire! Nu ești bun de nimic!
   - Ieși din mintea mea! am început să strig în gura mare, până am realizat că eram singur in balcon, ghemuit pe gresia sângerie. Eram singur, ca de obicei... Am izbucnit în lacrimi înainte să-mi dau seama și m-am ridicat de jos. M-am îndreptat cu pași mărunți spre baie și m-am spalat pe față. Am vrut să ies, dar în secunda următoare eram jos, cu lama argintie în mână. Am trecut partea tăioasă pe suprafața brațului stâng, apăsând destul de tare. Poate prea tare. Priveam lichidul roșiatic cum se scurge pe gresie, făcând o baltă mică si colorata în contrast cu nuanța albă a gresiei. Am zâmbit scurt și am continuat să-mi crestez mâna, tot mai adânc. Îmi repetam într-una că durerea fizică era mult mai ușor de suportat, dar era doar o minciună. O altă minciună. Durerea care îmi îneca inima nu se oprea. N-o va face niciodată. Doar mă amăgeam singur. ,,Iar te-ai tăiat. Iar îi vei dezamăgi pe toți. Vor fi supărați pe tine. Nimeni nu înțelege prin ce treci. O vor face doar după ce te sinucizi. Dă-i drumul. Omoară-te. Toți vor înțelege cât ai suferit, deși nu le va păsa. Vei fi doar o memorie de scurtă durată.
   - Taci! mi-am pus mâinile în cap și m-am ridicat de pe gresie. Din nou vocea asta... De ce nu se oprește? De ce nu pot scăpa de ea? De ce vrea să mor? Ce i-am făcut? Ce am făcut vreodată cuiva...? Ce...? Am simțit cum o lacrimă mi se prelinge pe orbraz, urmată de altele. Plângeam, din nou. A doua oară azi, a mia oară în viață. Poate că am înnebunit sau poate că acea voce chiar are dreptate. Mai bine mor. Nu fac nimic bine. Nu cred că va exista vreodată cineva care să îmi demonstreze opusul. Am oftat și m-am spălat din nou pe față, apoi am șters mica baltă de sânge. M-am apropiat de oglindă încet și imediat cum mi-am zărit reflexia, am tresărit. Arătam îngrozitor. Eram palid și aveam buzele vineții, iar ochii roșii de la plâns inrăutățeau imaginea. Mă uitam scârbit la mine, îmi era silă de propria persoană. Eram din ce în ce mai aproape să ascult acea voce și să-mi iau viața. Oricum o aveam degeaba. Nu făceam nimic cum trebuie, mereu dădeam greș, nu eram bun de nimic. Dar dacă făceam asta, îl supăram pe el. Nu doream asta, uram când era supărat pe mine, uram când îl dezamăgeam. Chiar dacă nu mi-a spus niciodată că l-am supărat sau dezamăgit, eu o știam și nu îmi plăcea. Am vrut sa fiu fiul perfect, așa cum el a fost tatăl perfect. A fost... Cred că voi merge la cimitir, sa-i fac o vizită.
   M-am îndreptat spre ușa de la intrare și, de îndată ce am încălțat o pereche de teniși negri, am ieșit fără să mă uit înapoi. Căldura puternică, specifică lunii iulie, în combinație cu nuanța de negru ce se regăsea pe hainele mele nu îmi făcea așa de bine. Cu cât mergeam mai mult, cu atât mai rău mă simțeam. Aerul era mult prea fierbinte, simțeam cum imi arde plămânii, gura îmi era uscată, picioarele abia le târâiam după mine, de parcă ar fi avut sute de kilograme, iar imaginile se ondulau în fața mea, precum valurile mării. Mă încerca o durere serioasă de cap și aveam senzația că o să cad din picioare în orice moment. Cred că zilele în care nu am mâncat și nu am dormit iși lăsau amprenta sau poate era doar din cauza căldurii excesive din mijlocul verii. Nu știu si nici nu voi încerca să aflu. Dacă îmi atacă fizicul, atunci îmi place. ,,Crezi că dacă nu te poți ține pe picioare nu vei mai suferi? Ești patetic, doar  un copil prost. Aruncă-te în fața unei mașini, în fața trenului. Mori!
   - Taci, te rog taci...
   Nu mai suportam acea voce. Tot ce îmi doream era să dispară, să se oprească, să mă lase în pace. Mă simțeam ca o persoană cu o boală mintală, exact ca acei oameni care vorbeau singuri pe stradă și mă uitam ciudat la ei, zicând că sunt nebuni. Acum, sunt unul dintre ei. Vorbeam cu o voce pe care o auzeam doar eu, în mintea mea, dar care avea dreptate. Chiar eram patetic și era mai bine să mor. Puteam să-i îndeplinesc dorința, aveam în minte atâtea scenarii legate de propria moarte. Mi-a spus sa ma arunc in fața mașinii sau în fața trenului, dar mi se părea mult prea ușor și rapid. Doream ceva care să mă facă să urlu de durere.
   Prins în gândurile mele sinistre, am ajuns la poarta cimitirului. Mi-am scuturat capul și am intrat, ezitând. Pășeam încet pe pământul uscat în timp ce căutam cu privirea un mormânt anume. Pe măsură ce înaintam, îmi era tot mai greu să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi mușcam buza inferioară și mă uitam în jur. De îndată ce l-am observat, m-am îndreptat către el și il priveam absent. Mi-a apărut de nicăieri un zâmbet trist în timp ce citeam cele scrise pe piatra funerară. Mă gândeam la anii în care râdeam unul de altul și îi făceam mamei fel de fel de farse.

   Stăteam în camera mea și mă plictiseam de moarte, butonând telecomanda. Tata era la servici, Naruto era la țară, iar frații mei nu îmi prea păsa unde erau.  Am stat cam jumătate de oră pe canapea, până am adormit. După un timp, a venit mama si m-a trezit, spunându-mi să o ajut să își vopsească părul. Eram buimac și confuz și mă gândeam cu ce ar putea ajuta un băiat. Văzându-mi privirea, mi-a explicat că trebuia să dau doar unde nu ajungea ea. Am oftat scurt și m-am ridicat, urmând-o. Am zărit pe masă o cutie diferită de vopsea de păr, era blondă, iar ea fusese roșcată. Brusc, mi-a venit o idee si am zâmbit puțin malefic în colțul gurii. Mă apropii de ea și mă prefac că îi ascult cu atenție instrucțiunile. Când în sfârșit termină de explicat, se întoarce cu spatele la mine și închide ochii, pentru a mă lăsa pe mine în continuare. M-am asigurat că nu vede, apoi am luat vopseaua roșcată și am amestecat-o cu cealaltă, rezultând o culoare nu prea placută, dar care era perfectă pentru ceea ce doream eu să fac. Imi pun acele mănuși mult prea mari pentru mainile mele și iau destul de mult amestec, pe care îl întind cu puterea unui copil de opt ani. Peste ceva timp, după ce am terminat cu mama, care, spre bucuria mea, nu s-a uitat încă în oglindă, a venit și tata acasă. Când a observt-o, a rămas căteva secunde în șoc, însă când și-a revenit a încercat să îi spună că arăta bine, chiar dacă  era o mare minciună. S-a uitat prin cameră și m-a observat pe canapea, râzând cu lacrimi. Atunci a înțeles ce se întâmpla de fapt și a întrebat-o pe mama cine a vopsit-o.
   - Sasuke m-a vopsit, nu-i chiar atât de inutil, a răspuns ea.
   Tata a râs încet și i-a spus să se uite în oglindă. Odată ce s-a văzut, s-a schimbat la față. Nu mai era fericită, avea o privire care te-ar putea ucide. S-a întors la mine și a inceput sa înjure și să alerge după mine. Tata râdea și încerca să mă scape de un criminal înrăit.


   Am zâmbit scurt și mi-am zis că aș da orice să mai râd odată cu el. Mi-am dat capul pe spate și mi-am mușcat buza inferioară.
   - Nu ești deloc mandru, nu-i așa? am întrebat cu voce tare. Am privit rănile proaspete de pe mâna stângă, înconjurate de cicatrici de la altele mai vechi. Am strâns pumnul și am continuat. Bineînțeles că nu ești, uite în ce hal am ajuns. Nu mai sunt bun de nimic. Am afișat un zâmbet fals. De fapt, nu am fost niciodată. Mereu am eșuat... Mereu...
   M-am prabușit în genunchi în fața mormântului tatei, cu ochii înecați în lacrimi. Mi-am acoperit fața cu palmele și am stat așa minute bune, încercând să mă liniștesc. Am reușit să mă opresc din plâns și m-am ridicat, apoi mi-am șters lacrimile. Am șoptit un ,,Mi-e dor de tine.”, după care am plecat. Am observat că mi s-a făcut și mai rău, probabil de la plâns. Aveam senzația că o să leșin în orice moment și îmi era tot mai greu să merg. Mi-am dus mâna la stomac, simțeam că mi se întorcea pe dos și aveam să dau afară tot ce mâncasem dimineață. Mă întrebam de ce îmi era atât de rău. Oricât aș fi plâns, era deja prea mult.
   M-am târât până acasă cu gândul de a mă băga în pat, dar au avut loc unele evenimente neprevăzute. De cum am pus piciorul în casă, fratele meu a găsit un motiv de ceartă, ca întotdeauna. M-a întrebat nervos unde am fost, iar când i-am spus că am fost la cimitir a început să țipe la mine.
   - Tatăl tău nu a fost bun de nimic! Era exact ca tine! Mă bucur că a murit! Dus să fie! a strigat cât îl țineau plămânii.
   M-am simțit de parcă mi-ar fi dat foc. A lovit unde doare mai tare. Nervii mei erau intinși la maxim, eram gata oricând să mă arunc pe el și să îl lovesc fără milă, ceea ce am și făcut. Gura lui era înconjurată de sânge, care s-a amestecat cu picăturile de transpirație. Avea o privire plină de ură, însă nu o întrecea pe a mea, motiv pentru care se putea citi teroarea în ochii lui. L-am lăsat acolo și m-am îndreptat din nou spre ușă. Înainte să ies, i-am aruncat o privire demonică, ce l-a făcut să înghită în sec și să se uite la mine înspăimântat.
   - Dacă îl vorbești de rău, o te lovesc de două ori mai tare, i-am spus cand eram gata să ies. Credeam că ți-ai învățat lecția după ce am pus cuțitul la gâtul tău și ți-am lăsat o urmă destul de frumoasă.
   S-a uitat îngrozit, probabil și-a amintit acea scenă. Îmi plăcea privirea lui, îmi oferea satisfacție. Era atât de neajutorat și de speriat încât mă amuza. Am râs ușor și am ieșit. Deși îmi plăcea să-l chinui, nu mai rezistam în acea casă. Îmi doream sa plec undeva, oriunde, doar sa fie cât mai departe. Am început să alerg, din ce în ce mai repede, fără să mă uit înapoi. Nu știam care îmi era destinația, dar alergam fără oprire.
Sus In jos
http://dark-broken-heart.tumblr.com/
 
Măștile fericirii
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Blood on the dance floor :: Sa discutam despre altceva :: Fan art :: Proza :: Fan ficuri :: In desfasurare-
Mergi direct la: